Sincer, ideea a…

Notă

Sincer, ideea asta de a lungi anul scolar pana la refuz, mi se pare groaznica. De obicei, pe la sfarsitul lui mai te gandeai (si ma gandeam) ca „e, mai sunt 2 saptamani” care de cele mai multe ori erau de stat degeaba (daca nu erai corigent sau n-aveai vreo medie de marit) ceea ce era reconfortant.

Dar acum nu. Acum e sfarsitul lui mai si te gandesti ca mai sunt PATRU saptamani. Si eu ma gandesc ca nici macar nu am note la toate materiile. Si ca o sa murim de cald in cutiile alea de chibrituri din corpul 2, care se mai numesc si sali de clasa. Si ca anul incepe mai devreme, ca vacanta e mai scurta si ca nu e corect. Nu e corect deloc. 

E o forma de tortura. Lenta, dar sigura. Sa te streseze (ceea ce oricum esti tot anul, dar nu strica 2 saptamani in plus), sa ti se para ca zilele se scurg inceeet, ca, vorba aia, limbile ceasului merg intai inapoi si apoi in fata. Dar pana la urma, cand te gandesti ca anul urmator o sa fie de cosmar (ala chiar ca ar trebui sa fie interminabil, sau ma rog, dintr-un punct de vedere), faptul ca ramai mai mult a 11a, nu mai pare chiar atat de rau. Sau .. ultima vara din liceu ar trebui sa fie totusi mai lunga. Bineinteles, nu schimb eu nimic. Dar pot sa comentez. Toata lumea poate.

Ce faci cand te…

Notă

Ce faci cand te certi cu cineva drag, iti pare rau si vrei sa te impaci, sa treaca, iti ceri scuze, desi nu simti asta si poate chiar nu iti pare rau ? De ce iti ceri scuze ? 

De ce nu zici pur si simplu, „hai sa ne impacam, sa trecem peste…” fara sa iti ceri scuze? De ce nu poti sa rezolvi o disputa fara ca cineva sa-si ceara scuze, e nevoie sa fie mereu cineva vinovat ? 

(ce de „de ce”-uri) 

Zice-se ca atunci cand iti ceri scuze, nu trebuie neaparat sa fi gresit cu ceva fata de persoana aia, ci sa o consideri mai importanta (sau ma rog, relatia voastra) decat cearta in sine. Si de ce trebuie sa fii tu mereu ala care isi cere scuze daca tot nu simti asta ? Nu ajungi intr-un punct cand realizezi sau ti se pare ca realizezi ca esti luat de fraier ? (eu nu cred ca daca iti ceri iertare esti luat de fraier, dar mai sunt si dintr-astia) Si nu te macina chestia asta, ca tu mereu „iti recunosti” vina si celalt nu ? 

Pe mine una m-ar deranja sa stiu ca n-am nicio vina, sau sa cred asta si sa imi cer mereu si mereu iertare, ca sa ce ? Poate sunt eu exagerata, nu neg nici varianta asta, dar de ce ai vrea sa pastrezi o relatie in care esti mereu vinovat de … chestii ? Adica, poti sa fii o data, de doua ori, dar n-ai cum sa fii mereu. Daca esti mereu, e clar ca ceva nu merge si atunci nici relatia nu are sens sa mearga. 

Sau poate ca pretuiesti relatia aia ataat de mult, ca nici nu mai conteaza cine isi cere scuze. Ca vrei tu sa pastrezi relatia. (de prietenie, de dragoste, de ce vreti voi..) Si poate ca mereu iti pare rau cand te certi cu persoana respectiva, ceea ce te face sa te simti vinovat, ca doar nu iti pare rau pentru ceva bun. Si atunci sa iti ceri iertare e un lucru firesc, care nu te deranjeaza deloc. Dar sa iti ceri iertare pentru chestii pe care nu le crezi, mi se pare insuportabil. Pentru ca la un moment dat tot o sa izbucnesti si o sa-i reprosezi toate chestiile astea, in acelasi timp. Ceea ce o sa fie si mai nasol si pentru tine si pentru celalalt. O minciuna pana atunci.

 

Destiny is for losers. It…

Citat

Destiny is for losers. It’s just a lame excuse to wait for things to happen instead of making them happen.

De ce credem in destin ? Sau ma rog, de ce nu credem ? 

Eu stiu ca nu cred. De ce-as crede ? Nu-mi place ideea asta de a trai dupa model, sa ai impresia ca zarurile deja au fost aruncate, ca tu practic existi, nu traiesti, ca ai o cale pe care o urmezi .. si atat. Lucrurile nu or sa vina la tine doar daca stai si le astepti. Trebuie sa le faci. 

In legatura cu citatul, da, e unul dintr-un serial care automat o sa ma faca o superficiala pentru unii, Gossip Girl. (sa fim seriosi, cine n-ar vrea sa duca viata de acolo?) In orice caz, merge foarte bine. De ce ajungem la destin doar atunci cand nu ne iese ceva, cand esuam ? „Destinul, destinul”. Ca sunt lucruri pe care nu le poti evita, ca asa a fost scris .. De ce ? Pentru ca e mult mai usor sa dai vina pe o „forta” din exterior, pe care nu ai cum s-o invingi, sa ajungi la ea, sau mai stiu eu ce, atunci cand nu iti iese ceva. Desigur ca e un gand mai confortabil decat sa te framanti toata viata ca orice e rau in viata ta, e din vina ta. Sau poate nu mereu din vina ta. Si poate ca o fi asa, ca sunt anumite lucruri pe care nu ai cum sa le previi, sau sa le depasesti, dar eu tot nu cred. Ce am gresit, am gresit si in mod sigur pentru orice esec am avut si eu partea mea de vina. Si daca stau bine sa ma gandesc, pentru mine gandul asta e mai digerabil decat sa ma gandesc mereu ca sunt anumite lucruri pe care nu le voi realiza niciodata. Nu, eu sunt stapana pe viata mea si pot sa reusesc orice vreau. (si ar fi bine ca acum, citind ce am scris sa ies din starea de lene in care am intrat)

Personal, am auzit putine persoane care sa apeleze la destin si atunci cand li se intampla ceva extraordinar. De ce pentru rele e de vina „destinul” dar pentru reusite, meritul este in intregime al nostru? De ce nu suntem corecti si sa spunem ca „tot destinul” le-a aranjat si acum? De ce cand ajungi sa ai o slujba bine platita, postul la care ai visat dintotdeauna nu spui „mmda, nu e chiar meritul meu, asa a fost sa fie”? Pentru ca ai muncit pentru chestiile alea, nu? Pentru ca tuturor, si celor care cred si celor care nu cred, ni se pare ca „asa a fost sa fie” merge numai la celalalt tip de situatie, ca „asa a fost sa fie” spus cand reusesti ceva, suna nelalocul lui. Parca nu te lasa sa te bucuri cu adevarat, te deranjeaza. 

Si nici religia nu spune acest lucru. Nicaieri nu sta scris ca omul are viata facuta dinainte si el trebuie doar sa o respecte. Nu, omul a fost lasat de Dumnezeu ca fiinta rationala, capabila sa ia propriile decizii si astfel sa ajunga intr-un loc sau altul. E adevarat ca sunt anumite chestii din religie care nu se leaga, cel putin nu pentru mine, cum ar fi faptul ca desi se stie acest lucru, exista credinciosi pe sistemul „Domnul a dat, Domnul a luat ..” sau „Dumnezeu iti da, dar nu-ti pune si-n traista” si atunci, care e adevarul ? Ce facem noi aici ? 

Se spune ca dac…

Notă

Se spune ca daca o persoana pe care se presupune ca o iubesti, nu e fericita langa tine, o lasi „libera” si intre timp te bucuri ca e fericita cu altcineva. Serios ? Si cate persoane dispun de o astfel de bunatate incredibila incat sa se simta intr-adevar fericite pentru ca celuilalt ii este mai bine cu altcineva ? Sau nu neaparat cu altcineva, nu trebuie sa fie neaparat vorba de niste persoane implicate intr-o relatie, dar cand pur si simplu cineva, apropiat tie, actioneaza intr-un fel in care, intr-adevar ii aduce fericirea, sau macar o stare de bine, iar pe tine te afecteaza, cum poti sa fii fericit pentru celalalt? (nu ma refer la actiuni daunatoare tie la modul direct.. ci, mai pe ocolite) 

Eu recunosc, nu pot face asta. Si nu cred ca am sa pot vreodata. Pentru ca egoismul din mine nu ma lasa. Si nu cred ca sunt singura. Bine, nu neg ca exista persoane care sunt capabile de acest sentiment, de altfel, nobil, doar ca eu nu le-am cunoscut inca. Dar abia astept sa cunosc cateva. 

Cand am zis ca nu e neaparat vorba de niste persoane intr-o relatie, ma refeream la un caz, fictiv ce-i drept, dar pe care iubitorii de Grey’s il cunosc. Atunci cand Seful ii ia apararea lui Meredith (cu studiul … poveste lunga) astfel ca e concediat si evident ca mana lui dreapta, Miranda Bailey a fost destul de afectata de gestul lui. Moment in care Seful i-a spus ca asta il face fericit, blabla, si ca de ce nu ar putea sa fie fericita pentru el. Simplu. Din motivele sau motivul enumerat mai sus. Fiinta perfecta nu exista. Si uneori, prea putin te intereseaza ca celalalt e fericit daca fericirea lui nu te include si pe tine. 

Si la fel se intampla si cu prietenii. Stiu ca asta o sa ma faca o persoana groaznica … De fapt, esti sau nu esti o persoana groaznica, eu nu ma simt o persoana groaznica si nu cred ca o simpla afirmatie ma poate transforma intr-una. Cum spuneam, te bucuri pentru ei, dar cand vezi ca lor li se intampla numai lucruri bune iar tie nu prea in ultimul timp, nu se poate sa nu te roada un pic invidia si sa te gandesti „tu ce ai” de nu ti se intampla nimic extraordinar. Cat poti sa te bucuri pentru altii fara sa te intrebi Cand o sa te bucuri pentru Tine, pentru ce ti se intampla Tie?Bineinteles, te bucuri pentru ei, dar mi se par inevitabile gandurile astea. Sau poate ca tuturor intr-un grup li se intampla numai lucruri fantastice si atunci sunt toti fericiti pana la adanci batraneti pentru ce li se intampla Lor. Desigur ca aici nu e vorba de viata reala. 

Fotbal. Fotbal….

Notă

Fotbal. Fotbal. Fotbal. Eu ca fata scriind despre fotbal. Bineinteles date fiind conditiile, nu se asteapta nimeni la cine stie ce comentariu, ca vorba aia (si colegii de la 11 G stiu) „de-aia exista doua categorii de oameni : microbistii si femeile”. Si tot vorba aceea – „eu nu sunt microbista, sunt stelista.” (nu, nu sunt)

De o saptamana incoace toate canalele de televiziune au un singur subiect : marea finala pe care am organizat-o noi la Bucuresti. Cum era? Meciul lor, finala noastra. De ce? Noi am venit cu stadionul, corect. Atat. Deci de ce e finala noastra? De ce nu putem si noi sa avem echipe care sa joace in finale? Galerii care sa te atraga chiar daca initial nu tineai cu echipa respectiva? Pentru ca fotbalul nostru nu o sa se ridice probabil, niciodata la nivelul celui de acolo. Fotbalul nostru e mai mult cancan si mai putin fotbal. Si probabil asa o sa ramana. Cati plang cand pierd? Bine, cati ajung in finala in primul rand ca sa aiba dupa ce plange. Cati rivali pe teren se consoleaza intre ei?

Si sa nu ne imbatam cu apa chioara, nu o sa zica niciun fotbalist de la Atlético de Madrid (si cei de la Athletic Bilbao nici atat) ca Bucurestiul e orasul lor preferat, doar pentru ca au castigat Europa League. Si nici nu cred ca asta o sa creasca numarul de turisti. Sunt sceptica. Dar poate ma insel. N-ar fi rau sa ma insel.

Am zis acum 4 ani, cand era Campionatul European de Fotbal, ca o sa merg la un meci, macar la un meci la Europeanul de anul asta. Sau unul important. O finala. Da, da. Sa simti, sa te manifesti in voie. Sa fii alaturi de echipa ta (ok, asta a sunat penibil). Sa plangi, sa te bucuri (da, astea intra la « sa simti ») Bineinteles ca nici Europeanul de anul asta nu ma prinde in tribune. Nici sperante si nici bani nu sunt pentru asta. Tot acasica. Pana la urma, ce-are? Dar peste 2 ani, 4 … Cu tricoul, pictata pe fata. Da, ar fi frumos. Sau macar la munca sa fiu, daca nu ca simplu suporter. Mai plauzibil.

A fost un meci frumos. Tineam cu bascii, e drept, dar nu pot sa neg ca madrilenii au jucat mai bine, desi cei de la Athletic au avut mai multe ocazii. Mai tineri, mai impulsivi, or sa  aiba timp sa castige alte cupe in anii viitori. Dar saracii ce au plans .. Emotionant. Desi eu n-am varsat nicio lacrima. Nu mi s-a intamplat niciodata sa plang cand echipa mea pierdea. Cred ca daca nu esti Acolo, sentimentul nu e asa intens. Sau poate nu sunt eu suficient de suporter. Mi-ar placea sa le traiesc pe amandoua, sa plang si ma bucur la un meci. Normal ca imi surade mai mult a doua optiune.

Ma asteapta o fiesta.

Nu, o teza la engleza. Si oricum, eu tineam cu Athletic. Deci, ninguna fiesta para mí.

 

Cand esti mic s…

Notă

Cand esti mic si vezi ca viitorul e o chestie indepartata, nici nu stii exact ce e, e bine. Ai timp. Nu prea te intereseaza ce si cum o sa faci, daca o sa reusesti, cand esti mic lucrurile sunt extrem de simple, chiar si meseria de gunoier are atractia ei. O sa reusesti oricum. 

Dar ce te faci cand viitorul nu mai e o chestie asa de indepartata, dar ramane totusi o nebuloasa ? Ca nu mai ai timp, sau nu chiar atat de mult timp. (sa nu fim dramatici totusi, mai ai multi ani in fata, nu e ca si cum ai fi imbatranit subit) Cand iti dai seama ca poate ceea ce voiai sa fie cariera ta, viata ta, domeniul in care sa lucrezi pana la pensie, nu e un plan chiar atat de bun? Ca poate nu o sa reusesti oricum? Cand te coplesesc temerile pentru ca devine din ce in ce mai greu sa iti faci un loc pe piata muncii, ca numai cei mai buni dintre cei mai buni reusesc si crezi ca tu nu esti cel mai bun dintre cei mai buni ? Cand chiar daca vrei sa muncesti, sa-ti castigi un ban (ca vorba aia, esti major si parca ai vrea sa ai banul tau) nu ai nicio oferta disponibila? Cand incepi sa iti plangi de mila si sa te demoralizezi singur? 

Desigur, prima data, te duci la parinti. Poate si ei au trecut prin asta. Tata te sprijina, iti spune sa mergi inainte, mama incearca sa iti schimbe parerea, chiar si pe ultima suta de metri, poate-poate te reorientezi. Sincer (si sa nu-mi sariti in cap) nu stiu cat te pot ajuta prietenii in situatia asta. Sunt si ei tineri ca tine, probabil in aceeasi situatie (sau nu), dand sfaturi aparent bune, perfecte pentru altii pe care nu le pot niciodata pune in practica atunci cand vine vorba de persoana lor. Singurul sau singura, dupa caz, care te poate ajuta, esti Tu. Trebuie sa alegi ce iti place, e viata ta si eu am fost mereu de parere ca trebuie sa o traiesti asa cum vrei tu (oricat de cliseic ar suna). Nimeni nu te poate convinge ca nu esti bun la ceva, sau ca visul tau nu e „bun” pana cand nu incerci tu insati. Asa ca trebuie sa te mobilizezi, sa te motivezi si sa crezi in visul/planul tau. Pentru ca pana la urma, tu esti singurul tau sprijin (sau printre putinele de incredere) si in tine trebuie sa gasesti cea mai mare putere. Ca sa continui si ca sa iti dai seama ce vrei sa faci cu viata ta. 

Ahora estaría …

Notă

Ahora estaría genial si estuviese en Bucarest, por lo menos. Mi castellano me sería útil. Bueno, mi castellano me es siempre útil. Estoy tan, tan (ni siquiera encuentro la palabra, pero como de todos modos nadie va a entender lo que escribo, tampoco es para tanto la falta de una palabra). En fin, que quiero y necesito hablar en castellano. Con algún ser humano por favor, no con mi misma. ¿Por qué tuve que vivir en una ciudad que no aprecia el castellano? Esto es verdaderamente injusto.