Fotbal. Fotbal….

Fotbal. Fotbal. Fotbal. Eu ca fata scriind despre fotbal. Bineinteles date fiind conditiile, nu se asteapta nimeni la cine stie ce comentariu, ca vorba aia (si colegii de la 11 G stiu) „de-aia exista doua categorii de oameni : microbistii si femeile”. Si tot vorba aceea – „eu nu sunt microbista, sunt stelista.” (nu, nu sunt)

De o saptamana incoace toate canalele de televiziune au un singur subiect : marea finala pe care am organizat-o noi la Bucuresti. Cum era? Meciul lor, finala noastra. De ce? Noi am venit cu stadionul, corect. Atat. Deci de ce e finala noastra? De ce nu putem si noi sa avem echipe care sa joace in finale? Galerii care sa te atraga chiar daca initial nu tineai cu echipa respectiva? Pentru ca fotbalul nostru nu o sa se ridice probabil, niciodata la nivelul celui de acolo. Fotbalul nostru e mai mult cancan si mai putin fotbal. Si probabil asa o sa ramana. Cati plang cand pierd? Bine, cati ajung in finala in primul rand ca sa aiba dupa ce plange. Cati rivali pe teren se consoleaza intre ei?

Si sa nu ne imbatam cu apa chioara, nu o sa zica niciun fotbalist de la Atlético de Madrid (si cei de la Athletic Bilbao nici atat) ca Bucurestiul e orasul lor preferat, doar pentru ca au castigat Europa League. Si nici nu cred ca asta o sa creasca numarul de turisti. Sunt sceptica. Dar poate ma insel. N-ar fi rau sa ma insel.

Am zis acum 4 ani, cand era Campionatul European de Fotbal, ca o sa merg la un meci, macar la un meci la Europeanul de anul asta. Sau unul important. O finala. Da, da. Sa simti, sa te manifesti in voie. Sa fii alaturi de echipa ta (ok, asta a sunat penibil). Sa plangi, sa te bucuri (da, astea intra la « sa simti ») Bineinteles ca nici Europeanul de anul asta nu ma prinde in tribune. Nici sperante si nici bani nu sunt pentru asta. Tot acasica. Pana la urma, ce-are? Dar peste 2 ani, 4 … Cu tricoul, pictata pe fata. Da, ar fi frumos. Sau macar la munca sa fiu, daca nu ca simplu suporter. Mai plauzibil.

A fost un meci frumos. Tineam cu bascii, e drept, dar nu pot sa neg ca madrilenii au jucat mai bine, desi cei de la Athletic au avut mai multe ocazii. Mai tineri, mai impulsivi, or sa  aiba timp sa castige alte cupe in anii viitori. Dar saracii ce au plans .. Emotionant. Desi eu n-am varsat nicio lacrima. Nu mi s-a intamplat niciodata sa plang cand echipa mea pierdea. Cred ca daca nu esti Acolo, sentimentul nu e asa intens. Sau poate nu sunt eu suficient de suporter. Mi-ar placea sa le traiesc pe amandoua, sa plang si ma bucur la un meci. Normal ca imi surade mai mult a doua optiune.

Ma asteapta o fiesta.

Nu, o teza la engleza. Si oricum, eu tineam cu Athletic. Deci, ninguna fiesta para mí.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s