„What” and „If” are two words as non-threatening as words can be. But put them together side-by-side and they have the power to haunt you for the rest of your life: What if? What if? What if?

Ar fi oare mai bine dacă am putea să vedem unde ne-ar duce alegerile noastre ? Într-un fel, poate da, dar ce haz ar mai avea dacă am face mereu alegerile potrivite şi în plus, de unde ştii care e alegerea potrivită ? Până la urmă, şi o alegere aparent greşită la momentul respectiv, sau după ceva timp, se poate transforma in ceva bun. Plus că, în ipoteza că am putea să vedem rezultatele alegerilor noastre, am avea atât de multe de văzut, că în mod sigur nu am mai avea timp să trăim cu adevărat. „Viaţa e ce ţi se întâmplă când eşti ocupat făcând alte planuri.” Cam aşa ar fi. Şi n-ar mai fi viaţă, n-ai mai trăi propriu zis. Ai urmări un şablon, n-ai mai simţi nimic, sau ai şti în orice moment ce urmează să simţi … Decât aşa, mai bine să nu ştiu nimic. Sau măcar să rămân cu impresia că paşii mei m-au dus unde am vrut să ajung sau unde am ajuns. (în caz că destinaţia dorită nu coincide cu cealaltă) Adică, aş vrea să ştiu aşa, în linii mari, dacă o să fac într-adevăr ce vreau să fac, unde o să locuiesc … Sau nu. Destinul ţi-l faci, deci nu suntem predestinaţi să facem ceva. Deci, în concepţia mea, viaţa e consecinţa alegerilor tale, de moment. În concluzie, n-aş avea ce să văd în momentul de faţă legat de viitor. Ceea ce sună, ciudat dar reconfortant. Mă simt ca un pictor în faţa unei pânze albe, plin de inspiraţie pentru un tablou nou. Viaţa mea.

Iar în ceea ce priveşte alegerile din trecut, pe astea oricum nu mai putem să le schimbăm, deci nu are niciun sens să ne (nu neapărat pierdem timpul) chinuim gândindu-ne la ele. „Trecutul e un loc drăguţ de vizitat, dar categoric nu unul bun în care să stai.” Trebuie să fim mai ocupaţi cu prezentul şi viitorul, până la urmă prezentul construieşte viitorul. Oricât  de frumos ar fi trecutul, (urmează o frază clişeică) viaţa continuă. Şi în curând şi prezentul ăsta va deveni trecut, dacă tot ne place să trăim în trecut, măcar să nu trăim în acelaşi trecut. Se zice că regretăm mai mult lucrurile pe care nu le-am făcut, decât cele pe care le-am făcut. Acum, nu ştiu ce să zic, depinde de persoană. Asta să nu ajungă un fel de scuză pentru a face toate tâmpeniile din lume. Eu recunosc, nu sunt cea mai indrăzneaţă persoană din lume şi nici avidă după … multe „nebunii” (categoric nu ăsta e cuvântul pe care-l căutam, dar de prin sfera asta e), deci mi-e bine aşa, nu prea am regretat multe lucruri pe care nu le-am făcut. Am observat că uneori e mai bine să stau în carapacea mea şi să observ. Dar asta sunt doar eu. Şi dacă eşti genul mai îndrăzneţ, acţionează. Oricum, n-o să stai prea mult gândindu-te la „cum ar fi dacă?”.

 

„Odată, viaţa ta va trece prin faţa ochilor tăi. Asigură-te că merită vizionarea.”

 

Anunțuri

Cum împărţim noi zacusca şi fasolea

(a se observa punerea titlului pentru prima dată)

Tot învăţând (scrierea acestui cuvânt a fost un adevărat supliciu) eu catalana, ajung şi la capitolul despre gastronomia lor. Pe lângă îmbinarea de carne şi peşte („mar i muntanya”), surprize, surprize, aflu că împărţim două mâncăruri – zacusca şi fasolea cu cârnaţi. Ca să vezi ! Bineînţeles, denumirea diferă, la ei zacusca numindu-se „escalivada” (pronunţat [ascalivada]) ceea ce s-ar traduce mot à mot „coaptă”, verbul „escalivar” însemnând „a coace”. Mai simplu la ei, se coace mâncarea ? Foarte bine, îi spunem „coaptă”. Noi de unde om fi venit cu numele de zacuscă ? 

M-am documentat, cuvântul „zacuscă” este de origine slavă, ca multe alte cuvinte de altfel şi însemna „gustare” sau „aperitiv”. Hm, interesant. Şi, rădăcina cuvântului înseamnă „gustos”, „delicios” sau „a muşca”. Interesantă şi asocierea asta de sensuri. De unde „gustos” cu „a muşca” ? Dar, adevărat(e) ce-i drept. 

Am rezolvat-o cu numele, dar pe pagina de Wikipedia a zacuştei (la cine să apelez dacă nu la mama Wiki?) scrie că e o mâncare specifică zonei balcanice. Deci, cum a ajuns ea în Spania, în Catalunia ? Rămâne de investigat. 

În ceea ce priveşte fasolea cu cârnaţi sau iahnia, denumirea vine din turcă sau bulgară, la ei se numeşte „botifarra amb mongetes” ([butifarra amb mungetas]), adică (şi aici urmează o cacofonie) „cârnat cu fasole”. Bun, caut şi asta, şi cum pe noi nu ne interesează prea mult de catalani (nu că pe ei i-ar interesa de noi), bineînţeles că n-am descoperit nimic. Am aflat însă că fasolea cu cârnaţi nu e mâncarea noastră naţională, deşi se serveşte de 1 Decembrie şi asta datorită unei mişcări a Pro TV-ului, „Marea Ciolaniadă”, cu ocazia împlinirii a cinci ani. Şi că ar fi mâncarea săracilor. Şi ce ? Făcută la cazan e… delicioasă ! 

Revin cu informaţii noi. Când o să le am.