Colecţionarul

Îmi place Fowles. Chiar îmi place. Cum scrie. Dar nu a existat o carte care să mă fi revoltat mai mult decât asta. La un moment dat credeam chiar că nu o s-o termin, îmi venea să o arunc, nu că nu aş mai fi lăsat (spre ruşinea mea) cărţi neterminate, dar nu pentru că îmi provocau o repulsie greu de descris, ci pentru că erau plictisitoare.

E vorba despre un funcţionar la o primărie, care făcuse o fixaţie (căci aia nu se poate numi pasiune) pentru o fată, o studentă la Arte, Miranda. Câştigă la loterie, cumpără o casă unde o va ţine până când fata va muri. Până la ultima pagină a jurnalului său (tehnica narativă e combinată, se povesteşte din ambele puncte de vedere, a lui Caliban – aşa îl numeşte ea – cât şi din/prin jurnalul ei) am crezut că va scăpa, că nu putea să fie atât de … (înşiruire de epitete nu foarte măgulitoare) Dar el dovedeşte că este chiar atât de mârşav. Că mai are tupeul să îi reproşeze că se poartă urât cu el, „ca o apucată”, că ar fi ca celelalte femei (după ce ea încearcă tot felul de giumbuşlucruri pentru a scăpa), că nu mai are niciun respect pentru ea. Incredibil! Cum poţi să crezi că un om captiv se comportă la fel ca atunci când e în libertate? Că o prizonieră poate să ajungă să te iubească pentru că tu o ţii într-o pivniţă? „Wow, ce calităţi deosebite ai, ce om minunat eşti, nu m-a mai impresionat/sedus nimeni până acum ţinându-mă într-o pivniţă! Câtă originalitate!” Într-adevăr, i-a adus Mirandei orice şi-a dorit (tablouri, CD-uri, cărţi, albume de artă, haine, parfumuri …) dar, ce valoare mai au aceste cadouri când tu eşti prizonieră. Pe mine nu m-ar încânta cu nimic. Ok, el era un om infect în sine (relatarea faptelor prin prisma ei mi se pare mai … umană, mai reală. În sfârşit, am fost solidară cu personajul feminin dintr-o carte. Până acum, toate personajele feminine mi se păreau exagerate, enervante, josnice dar aici, nu. Aici femeia e omul normal, iar bărbatul pare o femeie la ciclu, absurd(ă) şi cu adevărat groaznic(ă). Pentru asta, îi mulţumesc lui Fowles pentru această carte.) dar parcă orice om limitat dar normal, are mai multe şanse la dragoste decât un om limitat şi pe deasupra, maniac. Plus că, după ce a murit Miranda, a pus ochii pe o altă fată, al cărei nume începea tot cu M şi căreia plănuia să-i aplice acelaşi tratament. Doar că de data asta, a hotărât să se impună, să arate cine e şeful de la început. Asta da evoluţie!

M-am implicat poate prea mult în cartea asta. Dacă l-aş avea pe Caliban în faţa mea acum, l-aş strânge de gât, l-aş călca în picioare… Nu ştiu, orice. Şi eu sunt pacifistă de felul meu, dar ăsta e un personaj (şi sper să rămână singurul) pe care chiar îl urăsc. Nu îi găsesc nicio justificare. Nu mi s-a mai întâmplat, recunosc. Dar când mă gândesc că există poate oameni care chiar fac asta, sau s-au gândit vreodată la aşa ceva, mi se face pielea de găină. Mulţi nebuni pe lumea asta. Sper din tot sufletul să nu am vreodată parte de aşa ceva. Sper să nu trăiască nimeni o asemenea experienţă.

Mă gândesc că Fowles a avut-o o imaginaţie bolnavă în general. Sau o fi auzit/văzut multe la viaţa lui şi a simţit nevoia să se descarce scriind. Vorba lui Vargas Llosa, dacă toţi oamenii ar scrie literatură, am avea mai puţini violatori, criminali, hoţi şi alte cele. Da, ar fi ceva. Dar din păcate, oamenii preferă acţiunea în detrimentul scrisului. Bieţii de ei, nici nu ştiu cât de adevărat poţi trăi prin cărţi…

Anunțuri

„N-are niciun rost. Natura mea nu e înclinată spre ură. Este ca şi când undeva în fiinţa mea, în fiecare zi, s-ar produce o anumită cantitate de bunăvoinţă şi drăgălăşenie care trebuie să iasă din mine orice ar fi. Dacă o închid în mine, izbucneşte singură.”