Notă

Ştiu că e o pierdere de vreme şi că aş putea să fac ceva mai util cu timpul meu liber, daar, din când în când, mă mai uit la emisiuni de cancan cu mamaia mea. (da, era foarte important să menţionez cu cine) Ca să văd care mai e viaţa persoanelor „importante” din ţara noastră. Să mă amuz. Sau să mă enervez, după caz. Bineînţeles că nu mă uit la toaată emisiunea – cedez cândva după vreo 20 de minute.

Şi cum spuneam, zilele trecute, cred că luni, ajung pe Kanal D – Wow Biz. După titlu îţi dai seama de calitatea emisiunii. Ei (Mădălin Ionescu şi Andreea Mantea, parcă) invitaseră o… n-am înţeles exact ce era, menajeră, o femeie care spăla ocazional covoarele… în casa lui Şerban Ionescu şi a Magdei Catone. Doamna Ana. Care doamna Ana, ea săraca nu voia să atace pe nimeni. Dar nici nu zicea prea multe. Mădălin Ionescu deja era în impas – doamna nu se comporta conform sumei pe care i-o plătiseră pentru emisiunea asta. (sau poate banii se dau după prestaţie şi atunci poate că nu i-au mai dat nimic). Ionescu tot întreba „şi ce ne puteţi spune despre aia, despre cealaltă, e adevărat că…” iar doamna Ana nu dădea alte răspunsuri decât „mda, nu ştiu să vă spun prea multe, cred că…” şi continua cu lucruri pe care oricum le ştia toată lumea şi fără apariţia ei pe sticlă. S-a ajuns doar la faptul că „e posibil” ca Magda Catone să fi fost bătută de-a lungul timpului de Şerban Ionescu, ba chiar că acesta trăia în aceeaşi casă şi cu ea şi cu amanta lui. Dar doamna Ana nu voia să atace pe nimeni. Acuma na, omul pentru bani face orice. Mai e şi criză…

Oamenii simpli gandesc simplu. Şi n-ai de ce să-i condamni pentru asta. Că se presupune că un jurnalist a terminat şi el o facultate, aşadar că are mai multă minte… Mă rog, ar trebui să nu fie doar o presupoziţie. Şi facultăţile astea sunt de mai multe feluri… Pe bune, pe bani (sunt două litere acolo care face diferenţa). Eu ştiu că despre oameni morţi, numai de bine. Fie ei persoane publice sau nu. Au murit, Dumnezeu să-i ierte, ce sens are să mai dezgropi trecutul? Are cine să-i judece. Vorba ceea: să arunce prima piatră cel care nu a făcut nici o greşeală. Deci ce sens are să vorbeşti în emisiune despre cât şi cum a greşit Şerban Ionescu la viaţa lui şi să o mai chemi şi pe doamna Ana să-şi dea cu părerea? Bineînţeles că ăsta nu e singurul exemplu. E cel mai recent doar.

Tipul ăsta de emisiuni de cancan şi „jurnalismul” ăsta de două parale ar trebui exterminate. (ce cuvânt) Să nu mai fie practicat, respectiv emise, făcute, realizate. Se pot face emisiuni despre atât de multe subiecte, din care să rămâi cu ceva, nu doar să te uiţi ca să pierzi timpul înainte de culcare, şi noi rămânem la astea? Să-i mâncăm pe unii şi pe alţii de fund, că au făcut aia, că n-au făcut cealaltă… Se numeşte viaţă privată pentru un motiv. Mă refer la cei care chiar nu doresc să ştie tot satul ce fac ei sâmbătă la două noaptea. Că mai sunt şi cei care apar în mod deliberat la televizor ca să spună cu ce nenorocit au fost, la ce club merg weekend de weekend şi cu cine se mai ceartă pentru o pereche de pantofi, asta e altă mâncare de peşte. Dar unii chiar nu vor.

Bârfa e unul din hobby-urile noastre preferate. Dar hai să nu-l transformăm într-un sport naţional.

Notă

N-am mai scris de mult. Tipic mie. Şi pe wordpress şi pe blogspot mai zac alte bloguri create anterior de mine. Şi abandonate după maximum 5 luni. Speram ca ăsta să nu fie şi „destinul” (deşi e un cuvânt cam mare) acestuia. Şi nu o să fie. „… I get my own way in the end” (am hotărât totuşi să schimb – ieşise „mz own waz”, era drăguţ, suna a ceva ce ar fi zis o pisică… în fine) Revenind. Cum ziceam, la final lucrurile îmi ies aşa cum vreau, mi-am propus să nu abandonez blogul ăsta şi n-am s-o fac, chiar dacă o să scriu doar articole stupide (ca ăsta de faţă, spre exemplu) până când o să-mi vină nişte idei mai… bune.

De fapt, există o chestie pe care voiam să o comentez de săptămâna trecută: miercuri, în cadrul Ateneului, a fost invitat Răzvan Theodorescu. Nu voi vorbi despre conferinţa în sine, care a fost mai mult decât fascinantă (şi vorba prietenei mele, m-am simţit bine că ştiam unele lucruri despre care vorbea şi nu mă uitam ca mâţa în calendar la dumnealui, fără să înţeleg ce zicea). 

Spre deosebire de alţii, aduşi de profesori ca să înveţe ceva, dar care clar veniseră doar ca să piardă ora. Ok, eşti mai mic, nu poţi să stai locului, vrei să vorbeşti mereu, considerând că ai ceva mai important de zis decât persoana respectivă (nu că noi, ăştia mai mari, suntem mereu un model de urmat, dar, ne mai liniştim cu timpul) dar măcar, fă un efort amărât şi timp de o ora şi jumătate, stai locului şi prefă-te interesat. Stai liniştit. Bine, ideal ar fi să şi asculţi că nu ştii niciodată ce poate ajunge să te intereseze. Dar nu. Cei din faţa mea, precum şi cei din spatele meu, erau mult mai preocupaţi de temele lor, de Facebook şi alte aplicatii de pe mobil, de glumiţele lor şi aşa mai departe. Ca să nu mai vorbim de faptul că mulţi dintre ei habar n-aveau pe cine veniseră să vadă. Dar dacă e în timpul orelor, de ce nu? Mi s-a părut o mare lipsă de respect şi de bun simţ, educaţie şi alte cele, atât faţă de persoana care vorbea cât şi faţă de cei care veniseră să o asculte. Aşa că mi-am permis, fiind mai mare, să le arunc priviri încruntate şi, surprinzător, unele au avut efectul scontat. Nu pentru mult timp, însă.

Cred că clasa a12a îmi dăunează profund. Încerc şi eu de câteva zile să scriu ceva, acolo, o chestie. Nimic. Pauză. Blanc. Ştiu că un blog nu e echivalentul unui jurnal (cel puţin nu asta am vrut eu aici) dar azi am să fac o excepţie, scriind despre acest minunat an. De fapt, cred că am să scriu şi de-acum încolo impresiile mele, pe măsură ce se acumulează, despre acest an. Ca să-mi aduc aminte… mai încolo. (vis naiv că acest blog va rămâne până mai „încolo”, orice ar însemna acest „încolo”) Că până la urmă, timpul îţi creează impresia că în trecut era mai bine, îţi şterge amintirile rele, aşa că e mai bine să le scrii. Şi cum mie mi-e lene să scriu „normal” (a se citi „pe un caiet”)… Plus că observ că încep să mă obişnuiesc şi cu diacriticele – am şters doar la jumătate din cuvintele care se scriau cu diacritice, literele pe care din instinct le-am scris fără – ceea ce nu poate fi decât de bine.

Să trecem la treabă. Deeci, am ajuns şi în noiembrie. Deja lucrurile devin serioase. Se îngroaşă gluma şi se simte oboseala. Dacă la mine e aşa, nu vreau să ştiu (dar, tot ştiu) cum e la mate-info şi bio-chimie. Ideea e că, toată lumea spune că într-a 12a te concentrezi pe ce-ţi trebuie la Bac şi/sau admitere şi că în rest e ok. Profii te lasă într-un fel în pace. Fals, fals, fals. Ţi se cer o mulţime de lucruri la o mulţime de materii. Şi la un moment dat devine stresant şi obositor. Ca acum. Deja la 9 te ia somnul, ai vrea să te culci, dar nu prea; dacă mai ai şi majorat în vreun weekend, sau vreo nuntă, deja a doua zi eşti „dead man walking” (apropo, The Script au avut un cântec numit astfel cu mult înainte de piesa lui Smiley. sau mă rog, înainte. nu că aş avea ceva cu Smiley) Revenind. La asta se mai adaugă şi pregătirile… Şi măcar la noi cei care ne-am ales să dăm la ceva din aria noastră, mai e cum mai e, dar la cei care de la filo dau la Medicină sau de la mate-info la Drept, mi se pare că e prăpăd. Personal, trăiesc într-o plictiseală continuă, o plictiseală stresantă, apăsătoare, ce să mai, am trăiri de mică simbolistă. Zilele trec ba repede, ba extrem de lent, total anapoda. Şi oricât de mult aş vrea să recuperez în weekend şi să doorm (e tot ce-mi doresc. sau aproape) mult, nu pot. La 8 dimineaţa, în cazul cel mai fericit, se poate şi 7, dar şi câte-un 10 răzleţ, deschid ochii şi aia e. Dar măcar mă trezesc fără alarmă. E şi asta ceva.