Cred că aş dormi încontinuu. Bine, poate nu chiar încontinuu. Dar în cea mai mare parte a zilei. E ceva ciudat cu patul meu (ca de altfel, cu patul fiecăruia): mă pot da jos din pat la orice oră dacă ştiu că nu e absolut necesar. În week-end, spre exemplu. Problema este în timpul săptămânii… 

Nu există vreun job care să presupună testarea paturilor? Sau cât de mult poate un om să doarmă neîntrerupt? Ar fi locul de muncă ideal.

De ce e atata tristete in lume? Sau cel putin in ultima vreme. Aud numai de morti neasteptate, despartiri, parasiri… N-am putea trai intr-o lume mai vesela? Poate ca am citit prea multe romane de Jane Austen si lucrurile nu merg asa in viata reala, desi eu inca mai sper.

Adevărul te face liber.

Dacă aş fi în generală, probabil că aş începe prin a scrie definiţia adevărului: „1. Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității obiective în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate.” Dar nu, nu mai sunt în generală, mă pregătesc de admitere, iar asta este (sau ar fi trebuit să fie) una din temele mele de vacanţă. Deci nu pot să încep aşa, cum vreau. 

În ipoteză ar trebui să „expun ideea şi să îmi exprim punctul de vedere, poziţia faţă de idee”. Doar că acum nu sunt în stare să leg două fraze coerente, cu atât mai puţin să scriu un eseu argumentativ pe o temă atât de pompoasă. Măcar o să încerc. 

Adevărul… adevărul este una din principalele valori umane, conform părerii unei categorii de oameni. Şi cum lucrurile nu sunt niciodată văzute doar într-un singur fel, există şi persoane care… care preferă să ascundă adevărul – sau să se ascundă de el. Eu? Momentan sunt undeva la mijloc. Poate că la sfârşitul postării o să-mi dau seama care e poziţia mea. 

(Hm, hai că nu e chiar atât de rău. N-o să scriu aşa în temă, dar e un început. Şi un schelet după care o să-mi scriu „adevăratul” eseu.)

Adevărul e uneori atât de greu de spus. Cred că fac parte din categoria oamenilor care, măcar uneori, preferă o minciună frumoasă în locul unui adevăr dureros. Poate că nu e cea mia bună cale şi sigur nu e, dar pare mai bine. De fapt, nu mai bine, mai simplu. Nici să ne îngropăm într-o mare de minciuni, dar dacă se întâmplă ca adevărul să nu fie neapărat necesar, mai bine o minciunică. 

Sau… poate că prefer să mi se spună adevărul. Decât să fac ceva greşit, de care aş fi putut să fiu avertizată, sau să fiu penibilă, mai bine să-mi spună cineva înainte. Parcă e mai  ok să „suferi” un pic pe moment, decât să „tragi” toată viaţa cu tine consecinţele. Momentan nu-mi vin în minte decât exemple puerile, de genul „nu-ţi lua rochia asta că vine ca naiba pe tine”. Dar e şi ăsta un exemplu. Desigur, nu la genul ăsta de adevăr ar trebui să se refere postarea asta. 

Te face adevărul liber? Da. Gândeşte-te că, atunci când minţi, trebuie să ţii minte minciuna şi tot ce decurge din ea. Poate nu pare un impediment atât de mare, dar poţi să te dai singur(ă) de gol dacă nu ai o memorie bună. Şi până la urmă, memoria nu pentru asta e. Mai bine spui adevărul şi ai scăpat. 

(Ultimul paragraf a sunat foarte… ciudat. Şi prost. Nu aşa îl concepusem, dar e sfârşit de vacanţă şi creierul meu e încă în concediu.)

În concluzie, sunt „de partea adevărului”, deşi nu-mi place tot timpul să-l aud. O minciunică strecurată pe ici pe colo nu strică. 

(Poate că nu e chiar scheletul pe care îl aveam în minte, dar măcar ştiu unde mă situez.)

2012

Mereu am vrut sa scriu o astfel de postare, sa iluminez eu lumea cu experienta acumulata intr-un an. Si… a mai trecut un an. (Ok, inceputul e penibil, dar sper sa ma revansez pe parcurs)
Un an de care n-o sa-mi para rau (de fapt, ar fi stupid sa-mi para rau de anii de acum. Vor mai veni multi de acum incolo). Sa treaca odata, pentru ca oricum n-a fost asa cum mi l-am dorit.
Dar am invatat multe. Am invatat ca nu trebuie sa-ti faci planuri, pentru ca de multe ori nu se vor indeplini si nu vei fi decat dezamagit. Ca lucrurile nu ies mereu cum vrei, uneori ies mai bine. Ca toata lumea greseste, chiar si tu, ceea ce inseamna ca nu ai de ce sa-i judeci pe ceilalti. (Vechiul, dar bunul „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”) Asta e fara indoiala cea mai valoroasa lectie. E drept ca nu teoria e cea mai importanta, dar trebuie s-o stii ca sa ai ce sa aplici. Revenind. Am invatat ca aparentele nu conteaza, sau cel putin ar trebui sa nu conteze. Pana la urma, caracterul si sufletul fac omul. Am invatat ca ar trebui sa-ti alegi cu grija prietenii. Am invatat sa-mi cer scuze cand gresesc (desi suna a copil de clasa a doua), ca nu o sa-mi cada nimic de pe cap (sau in cap) din cauza asta. Unele persoane poate nu merita asta, dar cele mai multe, da. Am invatat , de fapt, am incercat, nu stiu daca poti sa inveti asta, sa nu mai fiu atat de naiva si sa am atata incredere in oameni. Ca si in cazul de mai sus, unii nu o merita. Dar inca mai lucrez la asta. Am invatat ca nu trebuie sa iei decizii sau sa faci comentarii la manie. (Cuvintele se iarta, dar nu se uita si de multe ori vor duce la alte certuri, deci mai bine le eviti din prima.) Si nici decizii luate cand esti fericit. Am invatat ca trebuie sa fii mandru de ce/cum esti si de ce ai realizat. (Normal, sa lucrezi la defectele tale.) Tu esti singura persoana care trebuie sa fie mandra de ce e si nu trebuie sa lasi pe nimeni sa te faca sa gandesti altfel. Am invatat ca nu stii niciodata de ce esti in stare pana nu faci. Ca peste saptamani sau luni, vei rade de emotiile pe care le-ai avut intr-un anumit moment. Ca nu toate sunt atat de importante precum par pe moment. Am invatat ca (cacofonie) chiar si atunci cand ai impresia ca durerea (nu fizica) te copleseste, cineva sufera mult mai mult decat tine. Cu alte cuvinte, din  lucrurile nu sunt mereu atat de rele pe cat iti par si ca ar trebui sa apreciezi ce ai. Ce-i drept, am invatat multe lucruri in anul asta si am repetat lectii din ceilalti ani. Asa zic si acum, ca si atunci, sa le-am invatat, dar vad ca nu e mereu chiar asa.
Mi-am dat seama de toate lucrurile fiintele minunate care ma inconjoara (da, suna cliseic, dar si cliseele astea sunt inspirate de undeva) si care ma sprijina, iar multe dintre ele ma suporta zilnic/cand am toane si tot asa… Pana la urma, anul asta n-a fost atat de rau. Nu pot fi toate roz, tot timpul.
Asta imi aduce aminte de un vers (sau niste versuri) „Sometimes it may seem dark, but the absence of the light is a necessary part”
Doamne, chiar ca am tendinta de a divaga. Sper ca anul care vine sa fie mai bun, cu mai multe realizari (pe toate planurile posibile). Nu e chiar postarea pe care o aveam in minte, daar…
31.dec.2012

It’s beginning to look „a lot” like Christmas

Am împodobit şi bradul, ascult şi melodii de Crăciun, dar ceva nu e la locul lui. Nu se simte cum trebuie. E ca şi cum aş fi împodobit bradul pe la mijlocul lui noiembrie. Ciudat cum absenţa sau prezenţa unei persoane poate să dea totul peste cap. Şi nu mă refer la drame adolescentine, în care vezi-Doamne, nu mi-ar fi sentimentele împărtăşite, ci la altceva. Aş fi vrut să fie şi tata acasă. poate că atunci aş fi fost şi eu în spiritul Crăciunului. Adică sigur. Aşa, sunt un fel de Grinch.

Sau nu, nu, nu, nu sunt Grich. Crăciunul e minunat oricum ar fi el. Şi al meu oricum nu e aşa de rău. Măcar de-ar fi… o mare parte din lume în situaţia în care sunt eu acum. Aşa că… (cacofonie) Crăciun fericit tuturor şi să vă aducă Moşul tot ce vă doriţi, fie ele lucruri palpabile sau spirituale!

 

Nu intru prea des pe site-urile ziarelor, dar acum chiar mă bucur că am facut-o. Am aflat astfel de o iniţiativa ă unui clujean, Valentin Vesa, numită „ShoeBox – cadoul din cutia de pantofi”. Cu ce se ocupă această campanie? Le face o bucurie copiiilor săraci de Crăciun, un cadou frumos împachetat într-o cutie de pantofi. În urmă cu şase ani, când fiul său i-a dăruit unui copil câteva jucării, pe care le-a pus într-o cutie de pantofi. Vestea s-a răspândit şi de acolo a pornit totul. Acum acţiunea asta are loc în 19 oraşe din ţară. Drăguţ, nu? Din păcate, Buzăul nu se află printre ele.

Mi se pare interesant şi de lăudat ce face acest om. Mi-a plăcut şi faptul că nu acceptă donaţii, pentru că el consideră că omul trebuie să se implice şi să pună suflet (printre alte motive). Gesturile copiiilor sunt cele mai emoţionante. Şi ar trebui să învăţăm de la ei. Nu e vorba de cadouri scumpe, bani sau mai ştiu eu ce, ideea e să dai din puţinul (sau „multul”) pe care-l ai tu. Şi să dăruieşti ce ţi-ar plăcea şi ţie să primeşti. Ideea nu e să dai ca să dai, ci să o faci din inimă. Până la urmă, nici ţie nu ţi-ar plăcea să primeşti ceva vechi, uzat, sau care se vede că a fost pus în cutie/pungă doar ca să fie acolo ceva. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. (ce bine ar fi dacă ne-am ghida mai des după acest principiu)

Poate că dacă am avea mai mulţi oameni ca el, ar merge şi ţara asta mai bine. E adevărat că nu trebuie să-i aşteptăm pe ceilalţi să acţioneze, ci să ne gândim la ce am putea noi să schimbăm. Să fim schimbarea pe care vrem s-o vedem în lume, cum spunea Gandhi. Din păcate la 18 ani, nu prea eşti luat în serios. În orice caz, putem să încetăm să ne tot plângem şi să ne gândim la cei care o duc mai rău decât noi. Să-i ajutăm când putem, ajutându-ne astfel pe noi. O să ne simţim mai bine în pielea noastră. (asta a sunat şi mai clişeic decât fraza anterioară)

Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre campanie, sau dacă vreţi să deveniţi parteneri, intraţi pe http://shoebox.ro/. Articolul integral îl găsiţi pe http://adevarul.ro/

Ştiu că e o pierdere de vreme şi că aş putea să fac ceva mai util cu timpul meu liber, daar, din când în când, mă mai uit la emisiuni de cancan cu mamaia mea. (da, era foarte important să menţionez cu cine) Ca să văd care mai e viaţa persoanelor „importante” din ţara noastră. Să mă amuz. Sau să mă enervez, după caz. Bineînţeles că nu mă uit la toaată emisiunea – cedez cândva după vreo 20 de minute.

Şi cum spuneam, zilele trecute, cred că luni, ajung pe Kanal D – Wow Biz. După titlu îţi dai seama de calitatea emisiunii. Ei (Mădălin Ionescu şi Andreea Mantea, parcă) invitaseră o… n-am înţeles exact ce era, menajeră, o femeie care spăla ocazional covoarele… în casa lui Şerban Ionescu şi a Magdei Catone. Doamna Ana. Care doamna Ana, ea săraca nu voia să atace pe nimeni. Dar nici nu zicea prea multe. Mădălin Ionescu deja era în impas – doamna nu se comporta conform sumei pe care i-o plătiseră pentru emisiunea asta. (sau poate banii se dau după prestaţie şi atunci poate că nu i-au mai dat nimic). Ionescu tot întreba „şi ce ne puteţi spune despre aia, despre cealaltă, e adevărat că…” iar doamna Ana nu dădea alte răspunsuri decât „mda, nu ştiu să vă spun prea multe, cred că…” şi continua cu lucruri pe care oricum le ştia toată lumea şi fără apariţia ei pe sticlă. S-a ajuns doar la faptul că „e posibil” ca Magda Catone să fi fost bătută de-a lungul timpului de Şerban Ionescu, ba chiar că acesta trăia în aceeaşi casă şi cu ea şi cu amanta lui. Dar doamna Ana nu voia să atace pe nimeni. Acuma na, omul pentru bani face orice. Mai e şi criză…

Oamenii simpli gandesc simplu. Şi n-ai de ce să-i condamni pentru asta. Că se presupune că un jurnalist a terminat şi el o facultate, aşadar că are mai multă minte… Mă rog, ar trebui să nu fie doar o presupoziţie. Şi facultăţile astea sunt de mai multe feluri… Pe bune, pe bani (sunt două litere acolo care face diferenţa). Eu ştiu că despre oameni morţi, numai de bine. Fie ei persoane publice sau nu. Au murit, Dumnezeu să-i ierte, ce sens are să mai dezgropi trecutul? Are cine să-i judece. Vorba ceea: să arunce prima piatră cel care nu a făcut nici o greşeală. Deci ce sens are să vorbeşti în emisiune despre cât şi cum a greşit Şerban Ionescu la viaţa lui şi să o mai chemi şi pe doamna Ana să-şi dea cu părerea? Bineînţeles că ăsta nu e singurul exemplu. E cel mai recent doar.

Tipul ăsta de emisiuni de cancan şi „jurnalismul” ăsta de două parale ar trebui exterminate. (ce cuvânt) Să nu mai fie practicat, respectiv emise, făcute, realizate. Se pot face emisiuni despre atât de multe subiecte, din care să rămâi cu ceva, nu doar să te uiţi ca să pierzi timpul înainte de culcare, şi noi rămânem la astea? Să-i mâncăm pe unii şi pe alţii de fund, că au făcut aia, că n-au făcut cealaltă… Se numeşte viaţă privată pentru un motiv. Mă refer la cei care chiar nu doresc să ştie tot satul ce fac ei sâmbătă la două noaptea. Că mai sunt şi cei care apar în mod deliberat la televizor ca să spună cu ce nenorocit au fost, la ce club merg weekend de weekend şi cu cine se mai ceartă pentru o pereche de pantofi, asta e altă mâncare de peşte. Dar unii chiar nu vor.

Bârfa e unul din hobby-urile noastre preferate. Dar hai să nu-l transformăm într-un sport naţional.

N-am mai scris de mult. Tipic mie. Şi pe wordpress şi pe blogspot mai zac alte bloguri create anterior de mine. Şi abandonate după maximum 5 luni. Speram ca ăsta să nu fie şi „destinul” (deşi e un cuvânt cam mare) acestuia. Şi nu o să fie. „… I get my own way in the end” (am hotărât totuşi să schimb – ieşise „mz own waz”, era drăguţ, suna a ceva ce ar fi zis o pisică… în fine) Revenind. Cum ziceam, la final lucrurile îmi ies aşa cum vreau, mi-am propus să nu abandonez blogul ăsta şi n-am s-o fac, chiar dacă o să scriu doar articole stupide (ca ăsta de faţă, spre exemplu) până când o să-mi vină nişte idei mai… bune.

De fapt, există o chestie pe care voiam să o comentez de săptămâna trecută: miercuri, în cadrul Ateneului, a fost invitat Răzvan Theodorescu. Nu voi vorbi despre conferinţa în sine, care a fost mai mult decât fascinantă (şi vorba prietenei mele, m-am simţit bine că ştiam unele lucruri despre care vorbea şi nu mă uitam ca mâţa în calendar la dumnealui, fără să înţeleg ce zicea). 

Spre deosebire de alţii, aduşi de profesori ca să înveţe ceva, dar care clar veniseră doar ca să piardă ora. Ok, eşti mai mic, nu poţi să stai locului, vrei să vorbeşti mereu, considerând că ai ceva mai important de zis decât persoana respectivă (nu că noi, ăştia mai mari, suntem mereu un model de urmat, dar, ne mai liniştim cu timpul) dar măcar, fă un efort amărât şi timp de o ora şi jumătate, stai locului şi prefă-te interesat. Stai liniştit. Bine, ideal ar fi să şi asculţi că nu ştii niciodată ce poate ajunge să te intereseze. Dar nu. Cei din faţa mea, precum şi cei din spatele meu, erau mult mai preocupaţi de temele lor, de Facebook şi alte aplicatii de pe mobil, de glumiţele lor şi aşa mai departe. Ca să nu mai vorbim de faptul că mulţi dintre ei habar n-aveau pe cine veniseră să vadă. Dar dacă e în timpul orelor, de ce nu? Mi s-a părut o mare lipsă de respect şi de bun simţ, educaţie şi alte cele, atât faţă de persoana care vorbea cât şi faţă de cei care veniseră să o asculte. Aşa că mi-am permis, fiind mai mare, să le arunc priviri încruntate şi, surprinzător, unele au avut efectul scontat. Nu pentru mult timp, însă.

Cred că clasa a12a îmi dăunează profund. Încerc şi eu de câteva zile să scriu ceva, acolo, o chestie. Nimic. Pauză. Blanc. Ştiu că un blog nu e echivalentul unui jurnal (cel puţin nu asta am vrut eu aici) dar azi am să fac o excepţie, scriind despre acest minunat an. De fapt, cred că am să scriu şi de-acum încolo impresiile mele, pe măsură ce se acumulează, despre acest an. Ca să-mi aduc aminte… mai încolo. (vis naiv că acest blog va rămâne până mai „încolo”, orice ar însemna acest „încolo”) Că până la urmă, timpul îţi creează impresia că în trecut era mai bine, îţi şterge amintirile rele, aşa că e mai bine să le scrii. Şi cum mie mi-e lene să scriu „normal” (a se citi „pe un caiet”)… Plus că observ că încep să mă obişnuiesc şi cu diacriticele – am şters doar la jumătate din cuvintele care se scriau cu diacritice, literele pe care din instinct le-am scris fără – ceea ce nu poate fi decât de bine.

Să trecem la treabă. Deeci, am ajuns şi în noiembrie. Deja lucrurile devin serioase. Se îngroaşă gluma şi se simte oboseala. Dacă la mine e aşa, nu vreau să ştiu (dar, tot ştiu) cum e la mate-info şi bio-chimie. Ideea e că, toată lumea spune că într-a 12a te concentrezi pe ce-ţi trebuie la Bac şi/sau admitere şi că în rest e ok. Profii te lasă într-un fel în pace. Fals, fals, fals. Ţi se cer o mulţime de lucruri la o mulţime de materii. Şi la un moment dat devine stresant şi obositor. Ca acum. Deja la 9 te ia somnul, ai vrea să te culci, dar nu prea; dacă mai ai şi majorat în vreun weekend, sau vreo nuntă, deja a doua zi eşti „dead man walking” (apropo, The Script au avut un cântec numit astfel cu mult înainte de piesa lui Smiley. sau mă rog, înainte. nu că aş avea ceva cu Smiley) Revenind. La asta se mai adaugă şi pregătirile… Şi măcar la noi cei care ne-am ales să dăm la ceva din aria noastră, mai e cum mai e, dar la cei care de la filo dau la Medicină sau de la mate-info la Drept, mi se pare că e prăpăd. Personal, trăiesc într-o plictiseală continuă, o plictiseală stresantă, apăsătoare, ce să mai, am trăiri de mică simbolistă. Zilele trec ba repede, ba extrem de lent, total anapoda. Şi oricât de mult aş vrea să recuperez în weekend şi să doorm (e tot ce-mi doresc. sau aproape) mult, nu pot. La 8 dimineaţa, în cazul cel mai fericit, se poate şi 7, dar şi câte-un 10 răzleţ, deschid ochii şi aia e. Dar măcar mă trezesc fără alarmă. E şi asta ceva.

 

Colecţionarul

Îmi place Fowles. Chiar îmi place. Cum scrie. Dar nu a existat o carte care să mă fi revoltat mai mult decât asta. La un moment dat credeam chiar că nu o s-o termin, îmi venea să o arunc, nu că nu aş mai fi lăsat (spre ruşinea mea) cărţi neterminate, dar nu pentru că îmi provocau o repulsie greu de descris, ci pentru că erau plictisitoare.

E vorba despre un funcţionar la o primărie, care făcuse o fixaţie (căci aia nu se poate numi pasiune) pentru o fată, o studentă la Arte, Miranda. Câştigă la loterie, cumpără o casă unde o va ţine până când fata va muri. Până la ultima pagină a jurnalului său (tehnica narativă e combinată, se povesteşte din ambele puncte de vedere, a lui Caliban – aşa îl numeşte ea – cât şi din/prin jurnalul ei) am crezut că va scăpa, că nu putea să fie atât de … (înşiruire de epitete nu foarte măgulitoare) Dar el dovedeşte că este chiar atât de mârşav. Că mai are tupeul să îi reproşeze că se poartă urât cu el, „ca o apucată”, că ar fi ca celelalte femei (după ce ea încearcă tot felul de giumbuşlucruri pentru a scăpa), că nu mai are niciun respect pentru ea. Incredibil! Cum poţi să crezi că un om captiv se comportă la fel ca atunci când e în libertate? Că o prizonieră poate să ajungă să te iubească pentru că tu o ţii într-o pivniţă? „Wow, ce calităţi deosebite ai, ce om minunat eşti, nu m-a mai impresionat/sedus nimeni până acum ţinându-mă într-o pivniţă! Câtă originalitate!” Într-adevăr, i-a adus Mirandei orice şi-a dorit (tablouri, CD-uri, cărţi, albume de artă, haine, parfumuri …) dar, ce valoare mai au aceste cadouri când tu eşti prizonieră. Pe mine nu m-ar încânta cu nimic. Ok, el era un om infect în sine (relatarea faptelor prin prisma ei mi se pare mai … umană, mai reală. În sfârşit, am fost solidară cu personajul feminin dintr-o carte. Până acum, toate personajele feminine mi se păreau exagerate, enervante, josnice dar aici, nu. Aici femeia e omul normal, iar bărbatul pare o femeie la ciclu, absurd(ă) şi cu adevărat groaznic(ă). Pentru asta, îi mulţumesc lui Fowles pentru această carte.) dar parcă orice om limitat dar normal, are mai multe şanse la dragoste decât un om limitat şi pe deasupra, maniac. Plus că, după ce a murit Miranda, a pus ochii pe o altă fată, al cărei nume începea tot cu M şi căreia plănuia să-i aplice acelaşi tratament. Doar că de data asta, a hotărât să se impună, să arate cine e şeful de la început. Asta da evoluţie!

M-am implicat poate prea mult în cartea asta. Dacă l-aş avea pe Caliban în faţa mea acum, l-aş strânge de gât, l-aş călca în picioare… Nu ştiu, orice. Şi eu sunt pacifistă de felul meu, dar ăsta e un personaj (şi sper să rămână singurul) pe care chiar îl urăsc. Nu îi găsesc nicio justificare. Nu mi s-a mai întâmplat, recunosc. Dar când mă gândesc că există poate oameni care chiar fac asta, sau s-au gândit vreodată la aşa ceva, mi se face pielea de găină. Mulţi nebuni pe lumea asta. Sper din tot sufletul să nu am vreodată parte de aşa ceva. Sper să nu trăiască nimeni o asemenea experienţă.

Mă gândesc că Fowles a avut-o o imaginaţie bolnavă în general. Sau o fi auzit/văzut multe la viaţa lui şi a simţit nevoia să se descarce scriind. Vorba lui Vargas Llosa, dacă toţi oamenii ar scrie literatură, am avea mai puţini violatori, criminali, hoţi şi alte cele. Da, ar fi ceva. Dar din păcate, oamenii preferă acţiunea în detrimentul scrisului. Bieţii de ei, nici nu ştiu cât de adevărat poţi trăi prin cărţi…