Notă

Ajungem în luna februarie şi evident, lumea se axează pe ziua de 14, ca şi cum asta ar fi singura zi din februarie care contează. De ce? De ce ne trebuie o zi în care să-i demonstrăm celuilalt (după caz şi gen) cât de mult îl iubim? Nu se presupune că dacă tot suntem într-o relaţie cu persoana respectivă ţinem la ea (măcar)? Şi cum funcţionează asta: într-o zi te achiţi de restul „greşelilor” făcute într-un an şi după gata, revenim la normal? 

Societate de consum. Sărbătoarea asta a fost… readusă la viaţă din acest motiv. Reducerile se terminaseră, până la Paşte mai era mult… Trebuia ceva ca să mai mişte piaţa. Şi lumea a picat în plasă. Deşi eu tot nu înţeleg de ce trebuie să cumperi cadouri cu ocazia asta. (se aplică şi reversul; a nu se înţelege că eu vreau să mi se cumpere cadou(ri) , dar eu să nu cumpăr) Şi mai ales cadouri atât de scumpe cum se practică în ziua de azi. Plus că sărbătoarea asta nici nu e a noastră. 

Că tot veni vorba de „zile ale îndrăgostiţilor”, catalanii au o tradiţie foarte simpatică. Au şi ei un Sant Jordi (nu mai ştiu exact pe cât este), băiatul îi cumpără fetei o floare (un trandafir, de regulă) şi fata o carte. Nu că-i mai simpatic? 

 

Anunțuri

Ce ti-e viata asta… Te lupti, te zbati sa devii cineva, sa lasi ceva in urma ta si tocmai la final (asta daca ai noroc) viata iti da un pumn, o lovitura sub centura de nici tu nu mai stii cine esti sau pentru ce te-ai chinuit. Ajungem la fel de neajutorati ca la inceput, dar nimeni nu mai are atata rabdare cu noi ca atunci…

Groaznic sentimentul acela cand vrei cu tot dinadinsul sa faci ceva si totusi nu poti. Asa sunt eu acum. Vreau sa scriu si nu pot. Vorba lui Ghita (ca tot vine simularea) „ce sa fac daca e in mine ceva mai puternic…” decat mine insumi parca era continuarea. Ca sa vezi. Daca inveti un comentariu si nu il mai repeti luni intregi, il uiti.
In orice caz, nu asta voiam sa scriu. Clasa asta a XIIa te seaca de puteri. Si de inspiratie. Inainte aveam chef de scris. Orice, numai scris sa fie. Acum, pauza.
Nu mi-am dorit ca acest blog sa ajunga un jurnal si sper ca asta sa fie o faza trecatoare. Sau poate ca nu am nimic de zis in general. In orice caz, trebuie sa scriu. Cat mai mult. E benedic exercitiul asta din multe puncte de vedere. Si daca n-o sa am inspiratie de altceva, o sa scriu si pagini de jurnal. Dar asta poate maine, ca acum imi e mult prea somn.

Notă

Cred că aş dormi încontinuu. Bine, poate nu chiar încontinuu. Dar în cea mai mare parte a zilei. E ceva ciudat cu patul meu (ca de altfel, cu patul fiecăruia): mă pot da jos din pat la orice oră dacă ştiu că nu e absolut necesar. În week-end, spre exemplu. Problema este în timpul săptămânii… 

Nu există vreun job care să presupună testarea paturilor? Sau cât de mult poate un om să doarmă neîntrerupt? Ar fi locul de muncă ideal.

De ce e atata tristete in lume? Sau cel putin in ultima vreme. Aud numai de morti neasteptate, despartiri, parasiri… N-am putea trai intr-o lume mai vesela? Poate ca am citit prea multe romane de Jane Austen si lucrurile nu merg asa in viata reala, desi eu inca mai sper.

Notă

Adevărul te face liber.

Dacă aş fi în generală, probabil că aş începe prin a scrie definiţia adevărului: „1. Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității obiective în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate.” Dar nu, nu mai sunt în generală, mă pregătesc de admitere, iar asta este (sau ar fi trebuit să fie) una din temele mele de vacanţă. Deci nu pot să încep aşa, cum vreau. 

În ipoteză ar trebui să „expun ideea şi să îmi exprim punctul de vedere, poziţia faţă de idee”. Doar că acum nu sunt în stare să leg două fraze coerente, cu atât mai puţin să scriu un eseu argumentativ pe o temă atât de pompoasă. Măcar o să încerc. 

Adevărul… adevărul este una din principalele valori umane, conform părerii unei categorii de oameni. Şi cum lucrurile nu sunt niciodată văzute doar într-un singur fel, există şi persoane care… care preferă să ascundă adevărul – sau să se ascundă de el. Eu? Momentan sunt undeva la mijloc. Poate că la sfârşitul postării o să-mi dau seama care e poziţia mea. 

(Hm, hai că nu e chiar atât de rău. N-o să scriu aşa în temă, dar e un început. Şi un schelet după care o să-mi scriu „adevăratul” eseu.)

Adevărul e uneori atât de greu de spus. Cred că fac parte din categoria oamenilor care, măcar uneori, preferă o minciună frumoasă în locul unui adevăr dureros. Poate că nu e cea mia bună cale şi sigur nu e, dar pare mai bine. De fapt, nu mai bine, mai simplu. Nici să ne îngropăm într-o mare de minciuni, dar dacă se întâmplă ca adevărul să nu fie neapărat necesar, mai bine o minciunică. 

Sau… poate că prefer să mi se spună adevărul. Decât să fac ceva greşit, de care aş fi putut să fiu avertizată, sau să fiu penibilă, mai bine să-mi spună cineva înainte. Parcă e mai  ok să „suferi” un pic pe moment, decât să „tragi” toată viaţa cu tine consecinţele. Momentan nu-mi vin în minte decât exemple puerile, de genul „nu-ţi lua rochia asta că vine ca naiba pe tine”. Dar e şi ăsta un exemplu. Desigur, nu la genul ăsta de adevăr ar trebui să se refere postarea asta. 

Te face adevărul liber? Da. Gândeşte-te că, atunci când minţi, trebuie să ţii minte minciuna şi tot ce decurge din ea. Poate nu pare un impediment atât de mare, dar poţi să te dai singur(ă) de gol dacă nu ai o memorie bună. Şi până la urmă, memoria nu pentru asta e. Mai bine spui adevărul şi ai scăpat. 

(Ultimul paragraf a sunat foarte… ciudat. Şi prost. Nu aşa îl concepusem, dar e sfârşit de vacanţă şi creierul meu e încă în concediu.)

În concluzie, sunt „de partea adevărului”, deşi nu-mi place tot timpul să-l aud. O minciunică strecurată pe ici pe colo nu strică. 

(Poate că nu e chiar scheletul pe care îl aveam în minte, dar măcar ştiu unde mă situez.)

2012

Mereu am vrut sa scriu o astfel de postare, sa iluminez eu lumea cu experienta acumulata intr-un an. Si… a mai trecut un an. (Ok, inceputul e penibil, dar sper sa ma revansez pe parcurs)
Un an de care n-o sa-mi para rau (de fapt, ar fi stupid sa-mi para rau de anii de acum. Vor mai veni multi de acum incolo). Sa treaca odata, pentru ca oricum n-a fost asa cum mi l-am dorit.
Dar am invatat multe. Am invatat ca nu trebuie sa-ti faci planuri, pentru ca de multe ori nu se vor indeplini si nu vei fi decat dezamagit. Ca lucrurile nu ies mereu cum vrei, uneori ies mai bine. Ca toata lumea greseste, chiar si tu, ceea ce inseamna ca nu ai de ce sa-i judeci pe ceilalti. (Vechiul, dar bunul „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”) Asta e fara indoiala cea mai valoroasa lectie. E drept ca nu teoria e cea mai importanta, dar trebuie s-o stii ca sa ai ce sa aplici. Revenind. Am invatat ca aparentele nu conteaza, sau cel putin ar trebui sa nu conteze. Pana la urma, caracterul si sufletul fac omul. Am invatat ca ar trebui sa-ti alegi cu grija prietenii. Am invatat sa-mi cer scuze cand gresesc (desi suna a copil de clasa a doua), ca nu o sa-mi cada nimic de pe cap (sau in cap) din cauza asta. Unele persoane poate nu merita asta, dar cele mai multe, da. Am invatat , de fapt, am incercat, nu stiu daca poti sa inveti asta, sa nu mai fiu atat de naiva si sa am atata incredere in oameni. Ca si in cazul de mai sus, unii nu o merita. Dar inca mai lucrez la asta. Am invatat ca nu trebuie sa iei decizii sau sa faci comentarii la manie. (Cuvintele se iarta, dar nu se uita si de multe ori vor duce la alte certuri, deci mai bine le eviti din prima.) Si nici decizii luate cand esti fericit. Am invatat ca trebuie sa fii mandru de ce/cum esti si de ce ai realizat. (Normal, sa lucrezi la defectele tale.) Tu esti singura persoana care trebuie sa fie mandra de ce e si nu trebuie sa lasi pe nimeni sa te faca sa gandesti altfel. Am invatat ca nu stii niciodata de ce esti in stare pana nu faci. Ca peste saptamani sau luni, vei rade de emotiile pe care le-ai avut intr-un anumit moment. Ca nu toate sunt atat de importante precum par pe moment. Am invatat ca (cacofonie) chiar si atunci cand ai impresia ca durerea (nu fizica) te copleseste, cineva sufera mult mai mult decat tine. Cu alte cuvinte, din  lucrurile nu sunt mereu atat de rele pe cat iti par si ca ar trebui sa apreciezi ce ai. Ce-i drept, am invatat multe lucruri in anul asta si am repetat lectii din ceilalti ani. Asa zic si acum, ca si atunci, sa le-am invatat, dar vad ca nu e mereu chiar asa.
Mi-am dat seama de toate lucrurile fiintele minunate care ma inconjoara (da, suna cliseic, dar si cliseele astea sunt inspirate de undeva) si care ma sprijina, iar multe dintre ele ma suporta zilnic/cand am toane si tot asa… Pana la urma, anul asta n-a fost atat de rau. Nu pot fi toate roz, tot timpul.
Asta imi aduce aminte de un vers (sau niste versuri) „Sometimes it may seem dark, but the absence of the light is a necessary part”
Doamne, chiar ca am tendinta de a divaga. Sper ca anul care vine sa fie mai bun, cu mai multe realizari (pe toate planurile posibile). Nu e chiar postarea pe care o aveam in minte, daar…
31.dec.2012